Diverse

Un omagiu adus bunicilor mei

Primavara aceasta mi-a adus multe bucurii dar si o mare durere in suflet. Nu vreau sa va transmit durerea si voua ci doar sa aduc un omagiu unor fiinte care mi-au fost apropiate de suflet si care nu se mai afla printre noi. In ziua targului Raw Generation Expo de pe 25 martie, am primit o veste cutremuratoare care mi-a taiat respiratia. Era vorba despre mamaia mea, care se stinsese subit din viata. Desi era in varsta si avea 83 de ani, mi-as fi dorit sa ne mai fie alaturi inca cativa ani buni.

Am sa va povestesc o parte din viata mea si sper sa nu va plictisesc. Din copilarie am fost foarte apropiata atat de ea cat si de tataia. Erau parintii mamei, cu care locuisem in curte de cand ma stiam. Marea majoritate a bunicilor sunt persoane foarte serioase si sumbre si de foarte putine ori sunt apropiati de nepoti asa cum am fost eu de ai mei. La ei m-am simtit mereu in largul meu, fiind o familie exagerat de vesela si plina de viata.

Erau intotdeauna optimisti chiar daca tataia isi pierduse ambele maini (palmele) in razboi si mamaia il ajuta in toate. Ea era o fiica de tarani olteni simpli si foarte cinstiti. Avea o statura mica, era mereu vesela si energica, foarte inteleapta si puternica, curajoasa, foarte curata si ingrijita. El, un moldovean svelt, calit in viata prin multe probleme si necazuri, un autodidact inrait care cunostea din scoarta in scoarta istoria, politica si geografia mai bine ca noi toti. Chiar daca era invalid, se descurca in mare parte singur. Manca si gradinarea singur, sapa si planta fara probleme iar mamaia doar il imbraca, spala si barbierea.

Erau un om inalt cu o postura impecabila de om elegant si rafinat si mereu era la costum si cu palaria bine periata. In timpul comunismului mereu a avut curajul sa spuna tot ce-l apasa si chiar s-a dus in audienta la Ceausescu atunci cand statul voia sa ne ia casa si pamantul din jur. A fost un om puternic dar in acelasi timp vesel si intotdeauna pus pe glume cu noi, nepotii. L-am iubit din tot sufletul si inca imi aduc aminte de el si glumele lui, chiar daca s-a stins in 1991.

Daca pana atunci erau o echipa plina de viata, in 1991 cand s-a dus, mamaia a devenit foarte deprimata de pierderea suferita si a sosit momentul sa fac mai mult. Asa ca am hotarat sa ma „mut” la ea. In ghilimele, fiindca eu practic locuiam tot in aceeasi casa. Opt ani de zile am fost pentru ea o consolare si am invatat cum sa ajut un suflet descurajat. Spun asta fiindca de fiecare data cand incepea sa planga sau cand simteam ca e descurajata de pierderea ei, eram langa ea cu trup si suflet dar in acelasi timp ma straduiam s-o scot din acea stare prin cuvinte incurajatoare si prin intamplari hazlii de pe vremea lui tataia. Chiar daca aveam pe atunci 11-12 ani ma straduiam mereu sa-i citesc parca gandurile si s-o consolez cum pot, sa o ajut sa treaca peste orice stare de suparare si sa-i redau pofta de viata. Mereu spunea ca ea nu va trai mult fara tataia si deja in zilele noastre, asta devenise o gluma intre noi spunandu-i: „Maie, matale spuneai ca mori din ’91 incoace si uite ca inca esti sanatoasa!”

Imi aduc aminte ca dupa ce ma intorceam de la scoala sau dintr-o calatorie ii povesteam orice detaliu si niciodata nu se supara daca ii povesteam o intamplare hazlie de mai multe ori. Seara la culcare ne pieptanam una pe alta, mai ales ca de la ea si de la strabunica mostenesc parul cret. Pe langa asta, vorbeam ore intregi si stateam cateodata pana dupa miezul noptii incurajand-o sa-mi povesteasca tot ce-si aducea aminte din copilaria ei. Tin minte ca de multe ori atat de tare radeam, ca ne auzeau de la etaj restul familiei si ne puneau dimineata sa povestim tot. Va spun, cred ca sunt rare persoanele care dupa 70 de ani au un simt al umorului atat de dezvoltat.

Sa va spun doar una dintre glumele ei. De cand se stia, era putin deranjata ca are nasul putin lung chiar daca noua nu ni se parea ca este chiar asa si spunea: „Cand vin de dupa un colt, intai imi apare nasul si dupa aceea corpul”. Si acum imi vine sa rad cand ma gandesc cu ce haz o spunea si cu cata nepasare. Am spus nepasare fiindca putea sa rada de defectele ei fara sa ii pese de nimic.

In poza de mai sus, mamaia cu cele doua nepoate din partea surorii ei.

As putea sa va povestesc o zi intreaga despre ea si despre tataia, insa prefer sa ma opresc aici. Mi-as dori sa le multumesc inca odata la amandoi ca mi-au inveselit zilele si ca m-au facut sa privesc viata cu alti ochi. Datorita lor am inteles ca bucuria si veselia in familie sunt cele mai de pret momente din viata unui om.